Muzeul Naţional “George Enescu” (sediul central) se află în Palatul Cantacuzino, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti.

Construit între anii 1901-1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, denumit ,,Nababul” (fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator), ansamblul arhitectonic s-a realizat după proiectele arhitectului Ioan D. Berindei. Pentru decorarea clădirii, acesta şi-a asigurat colaborarea unor apreciaţi artişti ai vremii. Picturile murale poartă semnăturile maeştrilor G. D. Mirea, Nicolae Vermont, Costin Petrescu şi Arthur Verona, sculpturile şi ornamentaţiile sculptate sunt opera lui Emil Wilhelm Becker, în timp ce iscusinţa Casei Krieger din Paris poate fi admirată în decoraţia interioară (tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii etc.).

Faţada atrage în mod deosebit atenţia prin bogăţia decoraţiei sculpturale. Deasupra intrării, frontonul circular este prevăzut cu stema princiară a Cantacuzinilor.

După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (cunoscută in istoria domniţelor drept Maruca, născută Rosetti-Tescanu); aceasta, după decesul prematur al....

Muzeul Naţional “George Enescu” (sediul central) se află în Palatul Cantacuzino, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti.

Construit între anii 1901-1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, denumit ,,Nababul” (fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator), ansamblul arhitectonic s-a realizat după proiectele arhitectului Ioan D. Berindei. Pentru decorarea clădirii, acesta şi-a asigurat colaborarea unor apreciaţi artişti ai vremii. Picturile murale poartă semnăturile maeştrilor G. D. Mirea, Nicolae Vermont, Costin Petrescu şi Arthur Verona, sculpturile şi ornamentaţiile sculptate sunt opera lui Emil Wilhelm Becker, în timp ce iscusinţa Casei Krieger din Paris poate fi admirată în decoraţia interioară (tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii etc.).

Faţada atrage în mod deosebit atenţia prin bogăţia decoraţiei sculpturale. Deasupra intrării, frontonul circular este prevăzut cu stema princiară a Cantacuzinilor.

După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (cunoscută in istoria domniţelor drept Maruca, născută Rosetti-Tescanu); aceasta, după decesul prematur al soţului, se va recăsători cu George Enescu, în 1937. Cuplul Enescu a locuit, între 1945-1946, în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii.

În anii ’40, palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, iar apoi, din 1947, Institutul de Studii Româno-Sovietice. După moartea lui George Enescu (1955), soţia sa a donat imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului. Astfel, din 19 iunie 1956, aici funcţionează Muzeul “George Enescu”.

Din 2007, Palatul Cantacuzino este inclus pe lista monumentelor Patrimoniului European.

Expoziţia permanentă a muzeului este desfăşurată în trei săli ale palatului şi prezintă cronologic, mărturii ale unei însemnate biografii: fotografii, manuscrise, instrumente muzicale, obiecte şi documente legate de viaţa şi activitatea muzicianului.

Amplasat într-un spaţiu de excepţie, Muzeul Naţional “George Enescu” este investit deopotrivă cu valoare istorică, culturală, artistică şi turistică. Patrimoniul său permite recompunerea istoriei unei vieţi şi cariere de excepţie, puse în slujba muzicii româneşti şi a afirmării sale în context universal.

Atmosfera Belle-Epoque se regăseşte şi în intimitatea casei din spatele palatului, folosită iniţial ca dependinţă administrativă şi devenită ulterior Casa memorială „George Enescu”. Aici sunt păstrate obiecte personale ale maestrului şi ale soţiei lui, mărturii cu valoare memorială unică.